Un singur duhovnic am găsit in viața mea, care a avut puterea să primească cu iubire pe tot omul, indiferent de ce făcuse și acesta a fost Bătrânul meu, Părintele Sofian.
Cu atâta blândețe a primit pe tot omul, atâta dragoste a investit în noi, încât pe fiecare om ce i-a trecut pragul l-a înviat și l-a scos din deznădejde, din non-sens și din sinuciderea sufletească în care se angajase omul respectiv.
A fost, la sfârșitul săptămânii trecute, Duminica lui Zaheu vameșul, omul care se urcă în copac, lăsând la o parte toată rușinea, ca să-L vadă pe Iisus.
Atât de puternic l-a atras Iisus încât acest om de vază, funcționar al vremii, rupe barierele civilizației și ale demnității și pășește pe un tărâm pe care ceilalți l-au dezaprobat și l-au umilit și acolo, în tărâmul acesta, el vrea să-L cunoască pe Dumnezeu.
Cred că vă este cunoscut sentimentul acesta.
Atunci când te simți atras într-un mod poate inexplicabil spre Dumnezeu, pătimești o oarecare rușinare față de lume: ți-e rusine să spui că mergi la biserică, că te spovedești, că te împărtășești, ți-e rușine să spui că ții post, ți-e rușine să vorbești despre o Sărbătoare, să arăți că tu ești adeptul unei Căi, al unui drum.
Unii renunță, pentru că presiunea societății, a lumii este foarte mare, dar să știți că lumea suferă de un soi de nebunie, de mândrie.
Nu încercați să le explicați, să-i judecați pe cei care nu urmează calea aceasta sau, mai rău, să vă arătați superiori lor.
Domnul zice așa: “Prin aceasta vă veți cunoaște că sunteți ucenicii Mei, pentru că veți fi blânzi și smeriți cu inima.”
Să te crezi superior unui alt om care nu urmează acelasi drum ca al tău este un eșec.
Zaheu nu se suie în copac ca să se arate superior celorlalți ci, făcând acest gest, el trăiește o trezvie spirituală pe care o mărturisește înaintea Domnului:
“Doamne, văd că sunt un om păcătos. Jumătate din averea mea o voi da săracilor, iar dacă am nedreptățit pe cineva, îi întorc împătrit.”
Biserica este copacul în care ne suim noi, cei ce am ales să urmăm calea aceasta, a Ortodoxiei.
Știți ce se întâmplă însă cu oamenii care încep să vină constant la biserică?
Știți că într-un mod firesc, natural, oamenii care intră pe calea aceasta se văd pe ei din ce în ce mai răi?
Aceasta se întâmplă, pentru că, atunci când nu trăiești formal si viclean viața duhovnicească, ochii tăi duhovnicești se deschid, începi să privești în tine din ce în ce mai mult și mai adânc, să te “investighezi” mai amănunțit și să găsești ceva ce nu ai încercat niciodată să observi sau să accepți…o răutate nesfârșită.
Este un proces firesc, pentru un creștin asta înseamnă să-și descopere sinele, de aici începe vindecarea, prin spovedanie și prin împărtășanie.
Nu plecați din Biserică! Indiferent de ce greșeli faceți, de ce păcate aveți, în Biserică sunteți bineprimiți.
Aici facem rugăciuni de iertare înaintea lui Dumnezeu, aici e locul păcătoșilor, al oamenilor bolnavi sufletește pentru că noi știm că iubirea lui Dumnezeu pentru fiecare om este nemăsurată.
Nu mai socotiți după legile omenești căderile sufletești ale oamenilor!
Nimeni, niciunul dintre noi nu este în măsură să împartă dreptatea, să arate cu degetul spre celălalt.
Noi nu căutăm în biserică dreptatea și eficiența, pentru că noi nu suntem, eu nu sunt drept și eficient...și eu mă “împiedic”.
Logica lumii acesteia însă este diferită. Trăim era eficienței și a perfectiunii și acolo unde omul nu mai poate, poate un robot. Dar cine mai are grijă de sufletul nostru…?
Fiecare moment de împreună-adunare îmi aduce mare bucurie. Atunci când știu, când simt și trăiesc faptul că ne adunăm toți în Biserică, în numele lui Iisus Hristos, pentru mine este o mare trăire sufletească.
Suntem oameni care respirăm pentru Hristos și a căror inimă bate la unison cu gândul și înaintea Lui și lucrul acesta ne dă o mare putere sufletească și o mare hotărâre duhovnicească.
Să privim cu bucurie această adunare și să participăm conștienți și prezenți, pentru că aici, în Biserică, se petrece cu noi o lucrare extraordinară, ce durează toată viața.
